Despre carte: 2003 / „Într-o carte menită să ofere cititorului o idee despre Augustin și lucrările sale, este necesar să evidențiem această cifră din cel puțin trei laturi: arătați-l ca retor (inclusiv în urma educației și dezvoltării sale în această calitate), ca filozof care a reunit neoplatonismul și creștinismul și ca un păstor care și-a condus episcopia în ajunul prăbușirii Imperiului Roman. În plus, ar trebui să atingem influența de neegalat a ideilor sale asupra contemporanilor și generațiilor ulterioare. Este foarte greu de separat cele trei roluri pe care Augustin le-a jucat de-a lungul vieții, dar putem spune că acestea corespund parțial celor trei etape ale dezvoltării sale: începând ca retor, se transformă treptat în filozof și își încheie zilele ca biserică. lider. Cu alte cuvinte, mai întâi Augustin vrea să inducă lumea în eroare, apoi o observă, iar în cele din urmă încearcă să lupte cu ea." „Timpul nostru - sfârșitul mileniului - pare deosebit de favorabil să ne întoarcem la Augustin, deoarece el foarte serios. a influențat interpretarea istoriei în sistem vederi creștine. Eseul său „Despre orașul lui Dumnezeu”, căruia am plănuit de mult să-i dedic o carte separată, subliniază pe scurt înțelegerea de către Biserica antică a cursului istoriei. De fapt, această lucrare face cea mai îndrăzneață încercare dintre toate de a dezvălui sensul procesului istoric în general și prăbușirea Imperiului Roman în special. Augustin pictează un tablou de o scară enormă, în care fiecare are un loc strict definit „Subtitlul cărții mele, Inima neliniștită, pare împrumutat dintr-un roman ieftin. Dar această expresie transmite atât de precis viziunea asupra lumii a lui Augustin, încât este dificil să te descurci fără ea. Această formulare este de asemenea importantă din punct de vedere istoric, deoarece Augustin a fost primul care a descris anxietatea ca stare de bază a omului, ca destinul său. Dumnezeu l-a creat pe om pentru a merge drept, iar acesta este un indiciu pentru om unde și cum ar trebui să își caute scopul. Oamenii nu ar trebui să se aplece la pământ, ca vitele mute. Așa se comportă cei care își îngăduie pasiunile vicioase. Oamenii adevărați sunt chemați să-și îndrepte ochii în sus, să-și întindă sufletul la Domnul. Numai în Dumnezeu găsim „pacea” (quies), adică libertatea de patimi și dorințe. Și până când vom apărea în sfârșit în fața Creatorului, inimile noastre vor rămâne în „neliniște” (inquietum est cor nostrum). Stoicii antici au idealizat nepasiunea și „liniștea” (tranquillitas). Dar Augustin nu consideră că pacea este un ideal posibil sau demn - cel puțin atunci când vine vorba de viața pământească a unei persoane. Aici pe pământ, inimile noastre se vor simți mereu neliniștite - și acest lucru este destul de natural. Este drept să te temi și să dori, să te întristezi și să te bucuri, numai dacă aceste tulburări emoționale privesc lucrurile drepte (Despre Cetatea lui Dumnezeu. XIV, 9). Îngrijorarea indică faptul că nu suntem acasă, că șederea noastră în această lume este doar temporară, că ne îndreptăm mai departe».